Imaginează-ți următoarea situație: ești un șoarece de câmp și trăiești într-un lan de grâu. Fiind șoarece, ai un auz excelent și poți percepe cu ușurință sunete pe care un om nu le poate auzi. Mulțumită mustăților delicate și dimensiunii mici, ești foarte sensibil la vibrațiile cauzate de mașinării mari. Deși nu ai cea mai bună vedere din lume, ochii tăi sunt situați în partea de sus a capului și îți oferă o vedere panoramică excelentă. Mai mult, ai reflexe fulgerătoare și poți fugi cu o viteză de 13 kilometri pe oră.
Acum imaginează-ți că stai cocoțat pe o tulpină de grâu, cu codița înfășurată în jurul ei ca un al cincilea membru. Adulmeci aerul proaspăt de dimineață și simți strălucirea soarelui pe față. Chiar atunci, pământul începe să se cutremure în timp ce o combină de 3 tone cu 4 cilindri se îndreaptă amenințător spre tine – pe care, apropo, o poți vedea fără ca măcar să îți întorci capul. Ce vei face?
1. Fugi unde vezi cu ochii;
2. Îți aștepți soarta cu resemnare.
Mike Archer, un paleontolog, mizează pe cea de-a doua opțiune, ceea ce ne face să ne întrebăm dacă n-ar trebui să petreacă mai mult timp cu animalele vii decât cu cele dispărute.
Însă articolul de față nu este o reacție împotriva unei singure persoane sau unui singur articol, ci o explorare a unei noțiuni perpetuate în mod repetat fără vreo urmă de dovezi științifice: că mai multe animale ar fi omorâte prin cultivarea mâncării pentru vegani, deci prin urmare consumul de carne ar fi etic pentru că ar ucide mai puține animale.
Aceasta nu este tocmai o dezbatere științifică, ci mai degrabă una socială, probabil cu susținerea industriei cărnii. Dar înainte de a demonta teoriile experților de tastatură, să ne uităm la câteva studii adevărate, realizate pe teren.
Studiul englez pe șoarecii de pădure
Tew și MacDonald au studiat șoarecii de pădure între 1978 și 1991 pentru a înțelege modul în care numărul acestora este afectat de recoltarea grâului. [1] Într-unul dintre studii, au atașat zgărzi radio la 33 de șoareci de pădure din trei locații diferite. Doreau să știe câți dintre ei sunt omorâți atunci când o combină treieră un câmp cu grâu. Cu toată propaganda despre extincții în masă cauzate de recoltarea culturilor, ați putea crede că se pregăteau să vadă o apocalipsă a șoarecilor. De fapt, din 33 de șoareci, 32 au supraviețuit combinei – ceea ce înseamnă 97% dintre ei! Prin urmare, actul recoltării nu reprezenta aproape nicio amenințare pentru acești șoareci.
După recoltă, 17 dintre cei 32 de șoareci rămași au fost vânați de prădători precum nevăstuicile și bufnițele. În mod sigur, pierderea ascunzișului i-a făcut mai vulnerabili în fața prădătorilor. Dar șoarecii știau și ei acest lucru. Așa că s-au adaptat. În urma recoltei, au devenit precauți în incursiuni, refuzând să se aventureze mai departe decât era sigur. Mulți au părăsit câmpurile și au migrat în tufișurile din apropiere. În ferme, numărul șoarecilor a scăzut cu 80%.
Ideea este că nu au fost masacrați de combină. Jumătatea care a fost vânată a avut o contribuție importantă în ecosistem. Fără șoarecii de pădure, prădătorii precum vulpile, bufnițele, bursucii, hermelinele, jderii ar supraviețui cu greu. Toate animalele, de la pisică până la șoim, au nevoie să mănânce șoareci pentru a prospera.
Studiul argentinian pe șoarecii de iarbă ai lui Azara
Akodon azarae este o specie de șoarece de iarbă originar din pampasul din Paraguay, Uruguay și estul Argentinei. În 2005, o echipă de cercetători argentinieni au studiat populațiile de șoareci de iarbă din câmpurile cu grâu și porumb ca să înțeleagă efectele recoltării. [2]
Au descoperit că în urma acesteia, rozătoarele au abandonat câmpurile și s-au mutat în porțiunile de iarbă dintre câmpuri. Fiind adaptabile și mutându-se într-un habitat diferit, animalele au fost capabile să evite combinele și prădătorii. Studiul nu a găsit nicio dovadă care să indice faptul că numărul lor ar fi fost afectat într-o manieră semnificativă de procesul de recoltare.
Studiul german pe șoarecii de câmp
Jacob și Hempel au studiat șoarecii de câmp obișnuiți din lanurile de grâu și pășunile Germaniei centrale în 2002 pentru a înțelege cum este influențat comportamentul lor de procedurile de cultivare. [3] În acest studiu amplu, cei doi au atașat zgărzi emițătoare la 85 de șoareci de câmp și i-au studiat înainte și după mulcire, cosit, recoltare și arat.
Așa cum era de așteptat, au descoperit că orice eliminare a ascunzișului, precum recoltarea, cositul sau pășunatul vitelor micșora spațiul de activitate și spațiul personal al șoarecilor, ceea ce înseamnă că aceștia nu călătoreau prea departe de „casă” fără a fi adăpostiți de vegetație. Dar nu au abandonat câmpurile și nu și-au mutat centrele de activitate. Rozătoarele s-au adaptat rapid la scăderea înălțimii vegetației și, în consecință, și-au schimbat obiceiurile, traseele de călătorie și distanța parcursă.
Jacob și Hempel au descoperit că, într-o mare măsură, singurul pericol pe care agricultura îl reprezenta pentru aceste animale era o creștere a riscului de a fi vânat de un prădător. Dar aceștia se adaptau prin schimbările comportamentale până ce vegetația creștea la loc.
În urma acestui studiu amplu, în viața reală, care n-a folosit niciun fel de control sau de manipulare și a analizat toate activitățile agriculturale relevante, dovezile au arătat că acțiunile precum recoltarea nu reprezintă o amenințare pentru șoarecii de câmpie. Adică opusul a ceea ce experții de tastatură susțin în privința impactului cultivării mâncării vegane.
Studiul indonezian pe șobolanii de orezărie
În 2002, o echipă internațională de oameni de știință a studiat deplasările și populațiile de femele de șobolan înainte și după cules în partea vestică a insulei Java. [4] Această specie de șobolan, Rattus argentiventer, a fost numit „șobolanul de orezărie” pentru că este întâlnit în câmpurile de orez. Iar acest studiu dovedește încă o dată cât de inteligente și adaptabile pot fi rozătoarele, indiferent de specia din care fac parte sau de continentul pe care trăiesc.
Așa cum am văzut, rozătoarele din alte părți au fost observate părăsind câmpurile și mutându-se la marginile acestora sau într-o zonă împădurită. La fel ca rudele lor de pe alte meleaguri, șobolanii de orezărie din Indonezia trăiesc pe porțiuni sălbatice de la marginea fermelor și se aventurează pe suprafețele cultivate în căutare de hrană. Dar când orezul e cules, șobolanii s-au instalat chiar pe câmpuri.
De ce? Pentru că, în urma recoltei, rămân stive mari de paie de orez la uscat (care sunt folosite ca nutreț pentru vite). Deși spațiul personal al acestor șobolani a scăzut temporar cu 67% și distanța incursiunilor s-a micșorat cu 35%, de fapt s-au relocat 367 de metri pentru a exploata oportunități mai bune disponibile în altă parte!
Ca să reluăm ceea ce este evident, trebuie subliniat că recoltarea nu a ucis sute sau mii de șobolani, de fapt nici măcar o duzină dintre aceștia. În realitate, chiar dacă culesul crește riscul atacului unui prădător (ceea ce este o parte naturală a vieții rozătoarelor), niciunul dintre indivizii purtători de zgardă emițătoare nu a fost vânat. Spre deosebire de șoarecii de câmpie, acești șobolani au rămas de fapt pe câmpuri pentru încă 2-3 săptămâni – probabil pentru că părea o opțiune mai bună decât căutarea altui adăpost.
Cum rămâne cu puii de șoarece?
Chiar dacă recunoaștem că animalele sălbatice de mici dimensiuni rămân în mare parte nevătămate de mașinăriile agricole și se pot adapta riscurilor presupuse de pierderea ascunzișului, cum rămâne cu puii de șoarece – sunt mici, orbi și neajutorați! Le pasă veganilor de ei?
Desigur că puii de șoarece merită toată compasiunea noastră, însă de aceeași compasiune merită să se bucure și puii de găină nou născuți care sunt aruncați în mașini de tocat în industria ouălor sau vițeii masculi care sunt omorâți pentru lapte. Pentru un vegan, moartea unui singur pui de șoarece este o tragedie. Problema este însă modul în care industria cărnii și apărătorii ei exploatează asemenea neajunsuri cu scopul de a discredita stilul de viață vegan. [5] Așa că, admițând că moartea unui singur șoricel e o pierdere dureroasă, lucrurile trebuie privite mai amplu.
Durata obișnuită de viață a unui rozător este între 12 și 36 de luni, în funcție de specie (speciile mai mici trăiesc mai puțin). Puii rozătoarelor sunt, de regulă, înțărcați până la vârsta de 3 săptămâni, moment în care își părăsesc cuiburile și socializează cu alți indivizi de vârsta lor, înainte de a se împrăștia. Presupunând o durată de viață de 15 luni (60 de săptămâni), un pui de rozător este dependent de părinții săi pentru mâncare și protecție pentru 5% din viață.
Faceți o comparație cu oamenii, care depind de părinții lor și de societate până la vârsta de 15 ani – pentru 20% din viață (presupunând o durată de viață de 75 de ani). Sau cu elefanții, care au, de asemenea, nevoie de îngrijire maternă și de protecție pentru 20% din viață. Sau cu leii, care depind de mamele și de mătușile lor pentru hrană până când împlinesc 3 ani (16%-20% din viață). Cu alte cuvinte, e fenomenal că un rozător poate să se descurce singur pentru 95% din viață!
Așadar, când o combină se îndreaptă amenințător spre un mic șoarece de câmpie, există o probabilitate de 95% ca acesta să nu fie chiar așa de orb și de neajutorat.
Este o pășune o variantă mai bună?
Matematica elementară ne demonstrează de ce a cumpăra carne înseamnă a plăti pentru uciderea mai multor șoareci, păsări și animale asemănătoare.
Întrebați pe cineva cum sunt crescute animalele de fermă și veți constata că majoritatea oamenilor își imaginează vaci păscând pe câmpii idilice, rumegând iarbă verde și moale și mirosind florile în timp ce albinele bâzâie amețitor în jurul lor. Oamenii cred că sistemul industrial de exploatare este o realitate urâtă pentru unele animale – dar, în mod sigur, nu pentru animalele pe care ei le mănâncă.
Puțini oameni au idee la ce scară este practicată hrănirea animalelor de fermă cu grâu. La nivel global, 91% dintre vacile exploatate pentru carne au o dietă bazată pe grâu. [6] Iar în țările industrializate precum SUA, în jur de 97% dintre vaci sunt îngrășate cu grâu – sau aproape toate. [7] Așadar, dacă mâncați carne, există multe șanse ca animalul pe care îl mâncați să fi fost hrănit cu grâu, chiar dacă pe ambalaj există etichete fanteziste precum „crescut în libertate”, „hrănit cu iarbă” și așa mai departe.
Având în vedere că aproape toată carnea din lume este produsă prin cultivarea grâului ca furaj, este destul de evident că aproape toată producția de carne expune animalele sălbatice la aceleași riscuri prezente și în cazul cultivării grâului pentru consumul uman. La nivel global, 40% din grâu este consumat de animalele din ferme. În SUA, peste 70% din grâu devine nutreț pentru animalele din ferme; în alte țări, procentul este chiar mai mare.
Adevărul este că numărul animalelor sălbatice ucise astfel s-ar reduce la mai puțin de o treime dacă nu ar exista cerere pentru carne.
Pentru șoareci, câmpiile idilice nu sunt tocmai idilice
Unii oameni consumă carne etichetată ca provenind de la animale „hrănite cu iarbă”, „crescute pe pajiște” sau cu alte etichete similare și chiar plătesc mai mult pentru ea, deoarece vor să facă „ceea ce este corect”. Ei cred cu adevărat că așa este mai bine pentru mediu. Să presupunem că sunteți unul dintre consumatorii de carne mai responsabili care mănâncă doar vaci hrănite cu iarbă. Aceasta înseamnă că șoarecii, șobolanii, iepurii, gerbilii, cârtițele de pe pășune sunt în siguranță, nu-i așa?
Companiile producătoare de carne ar vrea în mod sigur să credeți această minciună. În realitate, pășunatul face exact același lucru ca recoltarea sau cositul – elimină iarba înaltă, și astfel ascunzișul. Cercetările arată că animalele mici sunt expuse unui risc și mai mare de a fi vânate pe o pășune, în special pentru că, spre deosebire de zonele cultivate, nu există zone împădurite în apropiere în care să se poată refugia.
Un studiu american pe șoarecii de câmp cenușiu de pe o pășune a arătat că numărul lor s-a redus cu mai mult de 50% când suprafața a fost cosită sau păscută. [8] Aceasta înseamnă o mulțime de șoareci morți sau dispăruți! Aceia care nu au murit au avut de suferit din cauza „structurilor sociale perturbate”.
Studiul a arătat că pășunatul e traumatizant pentru femelele de șoarece de câmp însărcinate, care sunt forțate să își abandoneze teritoriile și să își caute adăposturi noi.
Acesta nu este nici pe departe singurul studiu care demonstrează că pășunatul cauzează distrugeri pe scară largă animalelor sălbatice. Iată câteva fragmente din alte studii:
Erbivorele mari consumă același tip de vegetație ca multe rozătoare și, prin urmare, au potențialul de a intra în competiție cu acestea pentru resursele de hrană. Ele reduc, de asemenea, acoperirea și înălțimea vegetației prin călcarea în picioare și păscut, ceea ce poate distruge cuiburile și poate crește expunerea mamiferelor mici la riscul de a fi vânate. Toți factorii menționați pot micșora diversitatea speciilor.
– Froeschke și Matthee, 2014 [9]
Chiar dacă bufnițele par a căuta zone în care vegetația e rară, transformarea unei întregi pajiști prin pășunat intensiv ar decima numărul micilor mamifere.
– Marsh et al., 2014 [10]
[Aria nepășunată] avea o acoperire cu iarbă cu 45% mai mare, o întindere de vegetație eterogenă prin comparație și o acoperire cu alte plante semnificativ mai mare decât aria pășunată. […] Anumite studii au demonstrat că excluderea animalelor din ferme ar putea chiar accelera creșterea plantelor lemnoase pe terenurile din Sud-Vest (n.n. SUA). […] Mai multe dintre speciile mai abundente în zona pășunată ar putea fi indicatori valoroși ai deșertificării. […] În mod colectiv, pășunatul pare să favorizeze păsările în detrimentul rozătoarelor.
– Bock et al., 1984 [11]
În ciuda istoricului relativ recent al pășunatului vitelor în regiunea studiată, vitele par să fi alterat deja structura vegetației în zonele în care au păscut mai mult. Acoperirea totală cu vegetație a arătat o tendință să rămână mai mare în zonele în care intensitatea păscutului a fost mai mică de-a lungul timpului.
– Frank et al., 2013 [12]
O digresiune
În 2003, profesorul Stephen Davis a scris un tratat care argumenta că practicile precum recoltarea mecanizată omoară mai multe animale pe hectar decât, să zicem, pășunatul lent al vitelor – prin urmare, a mânca erbivore mari (a recomandat vacile, desigur, nu caii sau elefanții) ar putea fi mai etic decât a cultiva plante. [A]
Această afirmație a entuziasmat susținătorii industriei cărnii, care au promovat-o pe scară largă, deși a fost demontată puternic fix în anul publicării. În primul rând, aserțiunea lui Davis nu era bazată pe niciun studiu de teren. Acesta a ales selectiv informații care îi susțineau punctul de vedere și a făcut câteva calcule. Fără a desfășura studii controlate, a presupus că pășunatul omoară doar jumătate din numărul de animale pe hectar pe care îl omoară cultivarea plantelor.
Ei bine, chiar dacă presupunerea lui ar fi adevărată, el tot nu ar avea dreptate, deoarece, pentru a produce o cantitate de proteină din soia sau porumb, este nevoie de numai o zecime din terenul necesar producerii aceleiași cantități de proteină din carne de vită hrănită cu iarbă. Într-o replică detaliată, Gaverick Matheny explică faptul că, și numai folosindu-ne de cifrele lui Davis, dieta vegană standard omoară 0.3 animale sălbatice pe an (1 animal la fiecare 3 ani), în timp ce un omnivor care mănâncă carne de vită „etică”, de la animale hrănite cu iarbă, cauzează moartea a 1.5 animale sălbatice în fiecare an. [B]
În orice caz, cea mai mare parte a consumatorilor de carne mănâncă animale care au fost hrănite cu grâu la rândul lor.
Fermierii de vite ucid animale sălbatice în mod activ
Această informație v-ar putea șoca. Cel mai probabil știți deja ce se întâmplă când un anumit grup de interese face lobby la guvern să folosească fonduri publice – banii din taxele voastre – pentru a susține interesele lor. Cel mai probabil sunteți conștienți de ceea ce planurile de salvare a băncilor au făcut economiei mondiale. Și de felul în care companiile petroliere nu primesc nicio pedeapsă semnificativă atunci când distrug un întreg ecosistem marin. Sau de cum a oprit industria autovehiculelor convenționale progresul tehnologiei mașinilor electrice, sau că lobby-urile industriale au cheltuit miliarde (în media și pe politicieni) ca să creeze o confuzie în rândul publicului în privința realității incontestabile a încălzirii globale.
Dar probabil nu știți despre toate animalele sălbatice masacrate în interesul fermierilor de animale. Mulți dintre noi cunoaștem realitatea crudă a fermelor industriale și a abatoarelor, distrugerile cauzate pădurii amazoniene de crescătorii de vite, sau chiar faptul că peștii oceanici sunt uciși în masă pentru a susține fermele de animale. Dar aici este vorba de animale sălbatice omorâte în mod concret la cererea fermierilor de animale. Cu taxele tale. Chiar dacă nu au atacat niciodată animalele domesticite.
Acest lucru se întâmplă pretutindeni în lume. În SUA și Canada, lupii și coioții sunt în mod frecvent otrăviți, prinși în capcane sau împușcați din elicopter pentru că mănâncă animalele de care fermierii vor să profite, câinii de preerie sunt uciși pentru că mănâncă iarbă, gâștele pentru că își fac cuiburi și fac mizerie, sau pentru că intră în competiție cu animalele domesticite care pasc. Nici Marea Britanie nu este cu mult diferită, având în vedere că masacrează la rândul său animale precum bursucii pentru că se presupune că afectează profitul fermierilor de lactate. Australia a omorât aproape 90 de milioane de canguri în ultimii 20 de ani, cu scuza că numărul acestora ar fi ajuns la proporții epidemice (și credeam că porcii și vacile sunt specia invazivă non-nativă acolo).
Incidentele individuale precum acestea devin știri dacă cineva creează o petiție, sau organizează un protest, sau își exprimă nemulțumirea pe rețelele de socializare. Ceea ce nu este vizibil, este amploarea șocantă a uciderilor care se efectuează, uneori chiar de agențiile guvernamentale, în secret, folosindu-se banii din taxele voastre, la solicitarea unor afaceri private sau a unor indivizi, doar pentru ca fermierii de animale să mai obțină ceva profit în plus. Sunt folosite tehnici precum gazarea, prinderea animalelor în capcane de metal și lăsarea lor să moară de foame sau în urma mutilărilor, folosirea câinilor pentru a sfâșia victimele în viață, îngroparea lor de vii în propriile vizuine, împușcarea lor din elicopter sau chiar folosirea unor bombe cu fosfor pentru a ucide pui lipsiți de apărare. Cu sutele.
Acestea nu sunt simple afirmații. Iată ce spun informațiile publice ale Wildlife Services despre animalele ucise în 2014. La cererea lobby-ului fermierilor de animale, USDA a omorât 322 de lupi, 580 de urși negri, 800 de râși, 61.700 de coioți (și a distrus 425 de adăposturi), 5.500 de căprioare, 300 de bursuci, 2.950 de vulpi, 8.600 de popândăi (și 1162 adăposturi distruse) și 16.000 de câini de preerie (și 73.560 de adăposturi distruse). În completarea acestor masacre, au mai omorât și 22.500 de castori, 325.000 de mierle, 4.000 de cardinali, 730 de pisici fără adăpost, 2.090 de lișițe, 16.560 de cormorani, 542.231 de trupiali de cireadă („cowbirds”), 20.600 de corbi și ciori, 112.200 de porumbei și guguștiuci, 6.400 de păsări francolin, 21.400 de gâște, 100.730 de păsări grackle, 800 de iepuri, 2.560 de marmote (cu 1.600 de adăposturi distruse), 5.500 de sconcși (și au distrus 30 de cuiburi) și 5.000 de vulturi. În total, au omorât 2.713.570 de animale sălbatice, au distrus 7.845 de adăposturi și au lăsat peste 27.632.200 de animale fără teritorii sau spații vitale. Toate acestea într-un singur an.
În aceste condiții, susținătorii industriei cărnii încearcă să distragă atenția venind cu presupuneri că producția mâncării vegane ar pune viețile șoarecilor în pericol.
Concluzii
În multe feluri, controversa în privința costului etic al mâncării vegane este similară cu cea în privința schimbărilor climatice. Aproape toate dovezile rezultate în urma studiilor de teren și experimentelor controlate demonstrează clar că schimbarea climatică este semnificativă și este cauzată de activitatea umană. Cu toate acestea, anumite grupuri industriale au orchestrat o controversă folosind reclame, articole plătite, au închiriat „experți” și au ridicat postări pe bloguri la statutul de comunicate de presă. Lor nu le pasă de adevăr; intenția lor este de a construi o poveste alternativă și de a planta semințele îndoielii în mintea consumatorului, a omului de rând. Și astfel, mulți oameni au ajuns să considere că schimbările climatice ar fi nedemonstrate, sau benefice, sau că evoluția ar fi „doar o teorie”, sau că veganii ar fi „aroganți” ori „ipocriți”.
Pe de o parte, această confuzie este determinată de lăcomia corporațiilor, de o industrie care vrea să mențină status quo-ul în societate. Pe de altă parte, este susținută cu ardoare de câțiva consumatori de carne – oameni de rând – care sunt foarte defensivi în privința alegerilor de viață. Aceștia evită să fie parte din vreo schimbare, vor să aibă dreptate tot timpul și se simt amenințați de orice le contestă premisele, obiceiurile și felul de a gândi.
Astfel apar articole precum cele scrise de Mike Archer. Surprinzător (sau nu), ele sunt scrise de un om de știință care face afirmații bizare fără să ofere niciun fel de surse sau de citații. Vocabularul, comentariile și titlul urmăresc în mod clar să provoace o reacție din partea veganilor, probabil cu speranța că aceștia vor face o greșeală emoțională și vor spune ceva prostesc. Aceste articole sunt scrise de un paleontolog care, la fel ca fizicianul S. Fred Singer care a făcut lobby pentru industria petrolieră și cea a tutunului, scrie în domenii în care nu are probabil nicio competență. Una dintre postările lui a fost scrisă pentru The Conversation, publicație sponsorizată de CSIRO, partener activ al corporațiilor din domeniul zootehnic. Este greu de crezut afirmația lor conform căreia nu există nicio afiliere. În mod ironic, munca vieții lui a fost să readucă la viață tigrul tasmanian prin clonare, deși tocmai industria fermelor de animale a cauzat extincția acestuia. Ar fi hilar dacă nu ar fi atât de trist.
Schimbările sociale, chiar și cele în mod clar pozitive, sunt dificile. Suntem ființe emoționale, iar alegerile noastre de consumatori sunt determinate de obiceiuri și de cultură, uneori chiar în detrimentul celui mai bun interes. Cu toate acestea, informația trebuie să fie propagată liber și clar, în speranța că, în cele din urmă, înțelepciunea va învinge dorința egoistă de a avea dreptate întotdeauna. Și, prin urmare, minciuna conform căreia veganii ar cauza moartea mai multor animale decât consumatorii de carne trebuie combătută ori de câte ori o întâlnim.
Material tradus și adaptat după Anupam Katkar, Free From Harm.
Sursele în articolul original.
